duminică, 30 septembrie 2012

IRA

Imaginarul violent al Irlandei

autor: FrontPress 30.09.2012

O ştire cu mare potenţial explozibil (la propriu şi la figurat) riscă să facă valuri în Irlanda, dar şi în Marea Britanie. O nouă Armată Republicană Irlandeză (IRA) apare pe frontispiciul complicatei vieţi politice din Irlanda.
Mai multe grupări republicane disidente irlandeze au anunţat recent că se vor contopi într-o singură organizaţie, în vederea oferirii unui răspuns mult mai articulat şi, evident, violent „ocu­pantului“ britanic. Organizaţia va fi formată din Real IRA (RIRA), Republican Action Against Drugs şi o coaliţie largă de alte grupuri armate independente. Noua IRA plănuieşte să-şi intensifice atacurile asupra obiectivelor britanice precum sedii, baze de antrenament şi alte facilităţi ale forţelor de ordine, bănci britanice, tribunale şi alte prezenţe semnificative care menţin legăturile între Irlanda de Nord şi Marea Britanie. Trebuie precizat că toate facţiunile care şi-au dat mâna nu făceau parte din societatea civilă nord-irlandeză, adepta protejării biodiversităţii şi salvării urangutanilor din Uganda, ci, dimpotrivă, aveau o istorie zbuciumată de continuare a violenţelor, e drept, la o scară mai redusă, având în vedere atât numărul voluntarilor, cât şi armamentul şi cantitatea de muniţii şi explozibili pe care au reuşit să o sustragă de sub controlul Armatei Republicane Irlandeze oficiale (strâns legată de Partidul Sinn Fein aflat la guvernare în Executivul de la Belfast, ocupând numeroase poziţii ministeriale), care a hotărât să adopte calea politică şi a fost de acord să semneze Acordurile de Pace din Vinerea cea Sfântă, din 1998, mai mult, acceptând să se dezarmeze.
The Real IRA (RIRA) s-a opus încă de la bun început rezultatelor negocierilor şi prevederilor procesului de pace. Numele RIRA i-a fost atribuit atunci când paramilitarii disidenţi au instituit un baraj rutier în Jonesborough, comitatul Armagh, prezentându-se cu curtoazie şoferilor blocaţi în trafic: „Suntem de la Armata Republicană Irlandeză. Adevărata Armată Republicană Irlandeză“, o ironie fină la adresa foştilor camarazi care acceptaseră să renunţe la violenţă în schimbul unor concesii substanţiale din partea guvernelor britanic şi irlandez. La 7 ianuarie 1998, prima acţiune a disidenţilor a fost plasarea unei bombe de 140 de kilograme într-o maşină în localitatea Banbridge din comitatul Down, bombă care a putut fi dezamorsată de poliţia nord-irlandeză fără să provoace pagube. În mai 1998, RIRA a or­ganizat alte acţiuni teroriste clasice (bombe) în diverse orăşele din Ulster, iar la 9 mai 1998, mass-media din Belfast a fost anunţată că RIRA îşi asumă responsabilitatea pentru un atac cu mortier asupra unei secţii de poliţie din localitatea Belleek, comitatul Fermanagh. RIRA este considerată responsabilă pentru cel mai atroce atentat cu bombă perpetuat în Irlanda de Nord de-a lungul întregii perioade de trei decenii, cât a durat acest adevărat război civil (din 1968 până în 1998), atentatul din 15 august 1998 din orăşelul Omagh. Metoda preferată de organizare a unui atentat, o maşină furată înţesată cu explozibili, parcată în centrul comercial al oraşului, a fost aleasă şi în acest caz. Maşina capcană ar fi fost destinată unui sediu de tribunal, însă teroriştii, negăsind un spaţiu de parcare în apropierea obiecti­vului, au parcat maşina la 400 de metri depărtare. Cele trei telefoane de avertisment date de RIRA au produs confuzie în rândul autorităţilor, care au crezut că bomba se afla amplasată în imediata apropiere a tribunalului, şi nu la o distanţă atât de mare. Poliţia locală a stabilit un perimetru de siguranţă în jurul clădirii care a făcut mai mult rău, căci a îndreptat mulţimea către exact locul unde se afla amplasată maşina capcană, care, atunci când a explodat, a creat un carnagiu fără precedent, într-o provincie totuşi foarte obiş­nuită cu astfel de scene: 29 de oameni au murit, iar 220 au fost răniţi. Această barbarie a fost condamnată de întreaga lume, chiar şi de foştii camarazi din IRA, care au vizitat 60 de disidenţi în încercarea de a-i convinge să abandoneze lupta armată şi să predea ar­mamentul deţinut. Fără mare succes.
La 8 septembrie 1998, RIRA a declarat unilateral încetarea focului, tocmai pentru a avea timp să se reorganizeze. Liniştea a durat până la 20 ianuarie 2000. La 25 februarie acelaşi an, paramilitarii RIRA au încercat să amplaseze o bombă de mare putere lângă una dintre cazărmile armatei britanice din Ulster, însă nu au reuşit să-şi ducă la sfârşit operaţiunea, fiind descoperiţi, şi au abandonat. În perioada 2000-2001, RIRA a încercat şi să reia o campanie de atentate perpetuate în Anglia, continuând tradiţia clasică a mişcării republicane irlandeze din secolul trecut de a aduce teroarea în casele şi pieţele britanicilor înşişi. La 21 septembrie 2000, o rachetă a fost trasă în direcţia sediului MI6, folosindu-se un lansator de rachete, fapt ce a atras din nou atenţia opiniei publice asupra rebelilor irlandezi. Se poate lesne observa că, spre deosebire de tero­riştii arabi, cei irlandezi nu au preferat niciodată atentatele sinucigaşe, chiar şi această luptă atipică şi disproporţionată având anumite reguli (ca, de exemplu, telefonul de avertisment dat înaintea producerii unei deflagraţii, încăpăţânarea de a viza mai degrabă obiective militare sau însumând un nivel simbolic ridicat – sedii de tribunale, primării, tot ceea ce ţine de infrastructura statului britanic din Irlanda de Nord şi nu numai).
În următorii ani, atentatele şi atacurile RIRA au fost de mai mică intensitate (cel puţin faţă de ceea ce era obişnuită Irlanda de Nord în anii ‘70 şi ‘80), abia la 7 martie 2009 RIRA comiţând un alt atentat care a atras din nou atenţia opiniei publice. Patru soldaţi britanici aşteptau în faţa cazărmii din Massereene sosirea unei comenzi de pizza când au fost mitraliaţi, doi murind, doi fiind răniţi. Orice ameninţare poate rămâne doar la stadiul de cuvinte fără importanţă, dacă nu există mijloacele de a o pune în practică. RIRA ar fi preluat de la fosta IRA exploziv, pistoale mitralieră, puşti de asalt, detonatoare. În 1999, organizaţia a importat ilegal (evident) din Croaţia explozivi, mitraliere, dar şi lansatoare de rachete. În iulie 2000, o încercare de a aduce un al doilea transport în Irlanda a fost zădărnicită de serviciile secrete britanice şi cele croate. Agenţii RIRA încercau să achiziţioneze tot din Croaţia nu mai puţin de 5 tone de exploziv plastic, 2.000 de detonatoare, 500 de pistoale. În 2001, a fost dejucată o altă tentativă de a cumpăra arme din Slovenia.
Cealaltă grupare care a fuzionat în noua organizaţie este mai puţin cunoscută, are o denumire lipsită de gloria Armatei Repu­blicane Irlandeze: Republican Action Against Drugs, care a operat mai ales în zona oraşului Derry (versiunea catolică) sau Londonderry (versiunea protestantă), fiind implicată mai ales în lupta împotriva traficanţilor de droguri din zonă. Această preocupare a republicanilor irlandezi faţă de acest subiect nu datează din 2008, când acest grup s-a format, ci cu mult timp înainte, căci una dintre preocupările IRA în perioada 1968-’98 a fost şi cea de a controla comunitatea catolică, înlăturând tentaţia drogurilor, dar şi eventualii spioni infiltraţi de britanici sau posibilii colaboraţionişti cu autorităţile de ocupaţie. În anii ‘90, în Ulster apăruse Direct Action Againts Drugs (DAAD), care avea legături cu IRA (se pare că membrii ei erau atât voluntari ai IRA, cât şi implicaţi în lupta împotriva traficanţilor de droguri din regiune). De la înfiinţare, RAAD a întreprins câteva zeci de acţiuni subversive, dacă luăm în considerare faptul că gruparea se substituie autorităţilor legale ale Irlandei de Nord: ameninţă cu violenţa persoanele pe care le suspectează că întreţin răspândirea drogurilor. Principala metodă a mişcării a constat în împuşcarea în picior/picioare a vinovaţilor, exact aceeaşi metodă aplicată de mai vechiul grup din anii 1990.
După înfiinţarea RAAD, aceasta a oferit o amnistie traficanţilor de droguri, cerându-le doar să-şi recunoască implicarea în această activitate ilegală şi să dea asigurări că vor înceta orice implicare viitoare. În aprilie 2010, RAAD a anunţat un nou armistiţiu până în iunie 2010, cei care continuau să vând droguri urmând a fi asasinaţi. În iunie 2010, zece persoane au fost obligate să părăsească de urgenţă oraşul Derry. În februarie anul acesta, RAAD a comis prima crimă, împuşcându-l mortal pe Andrew Allen în casa sa din orăşelul Buncrana din comitatul Donegal (Republica Irlanda, în apropierea oraşului nord-irlandez Derry, dominat de comunitatea catolică). În iunie, membrii RAAD au atacat un vehicul al PSNI (Police Service of Northern Ireland), prima acţiune îndreptată împotriva autorităţilor nord-irlandeze, „un răspuns direct faţă de atacurile brutale, din ce în ce mai numeroase, la care sunt supuşi republicanii şi familiile lor“ avertizând că „astfel de atacuri vor continua atât timp cât forţele de securitate vor ameninţa zonele republicane“. Înainte de contopirea în noua organizaţie, RAAD s-ar fi implantat şi în Belfast. De la înfiinţarea din 2008, RAAD a forţat două sute de oameni să părăsească oraşul Derry, 40 fiind rănite, una omorâtă. Marea majoritate a celor afectaţi de violenţa campaniilor sunt tineri de 20 de ani, uneori ei fiind obligaţi să se prezinte voluntar cu părinţii pentru a fi împuşcaţi în picior, pentru a nu o păţi şi mai rău! Aceste violenţe au ajuns să fie prezentate şi în mass-media britanice, ziarul The Guardian consacrându-i un articol, mai ales că oraşul Derry a fost declarat oraşul britanic al culturii în anul viitor. Victimele terorii nu înţeleg cum Derry ar putea să mai fie un oraş al culturii, când este doar unul al fricii. Situaţia a ajuns să fie intolerabilă, încât chiar Martin Mc Guiness, fostul şef al statului major al IRA oficiale, originar din Derry, viceprim-ministru în guvernului autonom de la Belfast, a condamnat ferm violenţele.
Continuity IRA (CIRA), o altă formaţiune paramilitară cu rădăcini republicane, ar fi rămas în afara noii organizaţii. În orice caz, CIRA a păstrat un profil mult mai scăzut şi, chiar dacă s-a desprins din IRA în anul 1986, respingând noile metode de implicare activă în viaţa politică adoptate de IRA şi Sinn Fein (până în acel moment republicanii candidau la alegeri, dar dacă erau aleşi refuzau să îşi exercite mandatul – boicotul politic nu s-a născut totuşi în România, în iulie 2012), a derulat mult mai puţine acţiuni violente în comparaţie cu RIRA. În 2004, Statele Unite credeau că CIRA nu ar avea mai mult de 50 de membri activi, iar în 2005, Michael McDowell, ministrul irlandez al Justiţiei, Egalităţii şi Reformei, declara în Dail Eireann că mişcarea nu ar avea mai mult de 150 de voluntari. Un adevăr se impune: contopirea mai multor grupuscule radicale nu reprezintă neapărat o garanţie că ostilităţile se vor relua pe o scară largă în Irlanda, însă în egală măsură nu este un motiv de bucurie pentru guvernele Republicii Irlanda, Irlandei de Nord sau Marii Britanii, puternic lovite de criza economică. Dacă în alte zone ale Uniunii Europene nemulţumirea economică şi politică se poate deversa în diverse mişcări şi partide politice extremiste, antieuropene, antie­migraţioniste, distincţia notabilă a Irlandei constă tocmai în faptul că deziluziile actuale pot îngroşa rândurile unor organizaţii mult mai periculoase, care au şi expertiză, şi capacitatea tehnică de a pune în practică ceea ce alţii prin Europa doar clamează în cafenele cochete. De Codrut Constantinescu  - Revista 22
«

Niciun comentariu: